Fiecare din noi ne naștem cu anumite resurse. Și pe măsură ce trăim, poate mai acumulăm și altele. Resursele astea, la fel ca și într-un joc, în funcție de lucrurile în care alegem să le investim, o să primim înapoi niște rezultate. O să primim niște lucruri concrete. Citește în continuare; oare și tu te irosești în mediocritate?
Fie că e vorba de bani. Fie că e vorba de mai multă libertate. Fie că e vorba de mai multă fericire. Cred că e datoria fiecăruia dintre noi să ne dăm seama care sunt resursele astea pe care le avem. Și cum putem să le investim într-un mod cât mai profitabil pentru noi.
Avem mai multe resurse decât conștientizăm
Vreau să-ți dau un exemplu de când eram mult mai mic. Asta de dinainte să mă apuc de informatică. Despre cum mi-am dat seama că de fapt eu am mult mai multe resurse de cât îmi dau seama. Am mult mai multe posibilități și pot să fac mult mai multe lucruri de cât credeam că e omenește posibil chiar.
Când eram în gimnaziu am început să cresc mult mai repede decât colegii mei. Datorită acestui lucru, m-am gândit că poate că aș fi foarte bun la baschet. Mai ales că îmi era mult mai ușor să prind mingea când sărea din coș. După ce i-am bătut la cap mai multă vreme pe părinții mei, aceștia m-au înscris până la urmă la baschet. Apoi am început să joc și să-mi placă foarte mult.
La finalul anului școlar a venit un cantonament. Eu îmi imaginam că o să merg cu colegii mei de echipă și ce mișto o să fie. O să ne distrăm, o să ne jucăm baschet toată ziua și o să fie o experiență foarte mișto. Totuși, când am ajuns acolo, am aflat că de fapt era altceva. Cantonamentul se ținea într-un sat uitat de lume. Mi-am dat seama că de fapt acolo nu erau terenuri de baschet.
În cadrul primului antrenament, după încălzire am început să alergăm și să alergam. Și la un moment dat mi-am dat seama că pur și simplu nu mai pot. Alergatul ăsta se desfășura în echipă. Eram pe un drum și alergam într-o anumită direcție. Așa că nu exista opțiunea pentru mine să mă opresc din alergat și să îi las pe ceilalți să se ducă în față. Pentru că pur și simplu m-aș fi rătăcit, aș fi fost despărțit de echipă și aia era. Nu voiam să se întâmple chestia asta, așa că am continuat să alerg.
A început prima dată să mă doară într-o parte. După aia să mă doară și burta. După aia să am probleme tot mai mari de respirație. Parcă nu mai reușeam să trag suficient de mult aer. Într-un final, am ajuns la așa-zisa destinație. Și atunci mi-am dat seama că pur și simplu nu mai alergasem niciodată atât de mult. Așa să-ți imaginezi că în momentul în care am ajuns, îmi era atât de rău încât nu mai puteam să stau drept. Deci trebuia să stau cumva cocoșat. Nici nu mai am amintiri foarte clare de atunci.
Și ce să vezi? După ce am ajuns, eram mai mulți la care ne era rău. Deobicei cei care stăteam mai mult în casă, care nu ieșeam atât de mult afară și nu aveam condiție fizică. După ce antrenorul ne-a dat o pauză de 10 minute în care să ne tragem sufletul, ghici ce? A început antrenamentul propriu-zis. Adică am început să facem tot felul de exerciții. Să fugim, de data asta viteză, nu rezistență. Până când a decis antrenorul că lucrurile se opresc.
Dacă m-ai fi întrebat înainte cât timp pot să alerg, aș fi zis sigur că în niciun caz nu pot să alerg cât am alergat. Cred că am alergat undeva la câțiva kilometri. Și după aia au început să fie toate felurile alea de fugă. Dacă nu era antrenorul care să urle la noi, m-aș fi oprit și aș fi zis: „Gata, vreau acasă.” Doar că nu exista opțiunea să te întorci acasă, pentru că deja eram acolo timp de șapte zile.
Partea cea mai interesantă e că la final, după ce s-a oprit antrenamentul, ghici ce? Trebuia să fugim înapoi pentru că trebuia să ajungem la cazare. Și în cele șapte zile de cantonament aveam trei antrenamente pe zi. Cel de seară era mai lejer totuși. Dar programul era în felul următor: trezire, antrenament, mâncare, somn. Știu că dormeam de trei ori pe zi ca și cum într-o zi erau trei zile. Nu îmi venea să cred cât de tare pot să fiu solicitat. Dar în același timp și cât de mult pot să fug. Adică cât de mult efort pot să depun.
Țin minte că după ce a început școala, am început orele de educație fizică. Aveam un profesor care ne punea să dăm diverse probe. La un moment dat era proba de rezistență, unde practic trebuia să alergi 10 minute. Încă țin minte cât de mult se chinuiau colegii mei. Deja unii începuseră să fumeze și aveau o condiție fizică foarte proastă, unii din ei, nu toți. Și eu fugeam așa zâmbitor pe lângă ei și mă uităm la ăștia cât sunt de slabi și nu pot să alerge. Majoritatea erau mult mai buni decât mine la fotbal. Adică eu eram anti-talent la forbal. Și totuși mă simțeam atât de bine că în sfârșit pot să-i întrec.
Avem potențialul necesar ca să reușim
De ce zic povestea asta? Pentru că atunci când m-am întors din cantonament și după ce m-am întors din al doilea cantonament. Pentru că în anul următor m-am dus din nou. Am realizat că de fapt pot să dau mult mai mult din mine. În momentul în care alergam și îmi era foarte rău, efectiv nu mai conta absolu nimic. Deci în momentele alea pur și simplu nu mai conta absolut nimic decât să ajung undeva. Să mă opresc, să nu-mi mai fie rău.
Atunci mi-am dat seama că lucrul ăsta nu mă omoară. Probabil dacă m-ai fi întrebat atunci: “Bă, Petru, crezi că o să supraviețuiești cantonamentului?”, aș fi zis că nu știu. Adică dacă nu aș fi avut încredere în antrenor că nu vrea să intre la închisoare, aș fi zis clar că nu pot. Nu-i pentru mine, vreau să renunț. Din cauză că n-am renunțat, mi-am dat seama că de fapt pot să fac mult mai mult cu mine, cu corpul meu. Și de atunci de fiecare dată când îmi propuneam să fac ceva, mi-am dat seama că renunțatul pur și simplu nu e o opțiune. Dacă vreau să fac un anumit lucru, înseamnă că pot să-l fac.
Ce legătură are asta cu potențialul? Ideea e că fiecare din noi are resursele astea. Acum bineînțeles că dacă ești într-un scaun cu rotile, dacă ești imobilizat, nu o să poți fugi mai mulți kilometri. Dar pe de altă parte, fiecare din noi avem un potențial mental. Putem să facem multe lucruri.
Mă întristează foarte mult când povestesc cu oameni și îmi spun care sunt joburile lor. Îmi place să discut cu ei, să-i cunosc. Și îmi dau seama că mulți dintre ei sunt foarte deștepți, adică chiar au o minte bună. Poți să discuți cu ei lucruri mai complicate. Le înțeleg, le merge foarte bine mintea. Și după aia aflu cu ce se ocupă. Unii din ei pur și simplu au un job de birou în care fac în fiecare zi același lucru. Au un program foarte strict. Au de făcut chestii birocratice, practic de mutat hârtii dintr-o parte în alta. Au de făcut statistici. 0 creativitate, 0 gândire logică. Și sunt foarte prinși de jobul ăla, pentru că nu-i căutare mare de ce fac ei. Și în plus, pe lângă asta au nevoie de venit.
Mai mult decât atât, un lucru care m-a surprins foarte tare e să descopăr câți oameni deștepți ajung să lucreze în joburi chiar de jos. De exemplu, în construcții sau în alte condiții unde mediul e destul de prost. Ce-mi spuneau de foarte multe ori e că pur și simplu nu se identifică cu colegii lor. Adică ei vor mai mult de la viață. Ar vrea să facă ceva mai mișto. Și sunt prinși în jobul ăsta de 10 ore unde trebuie să fie la fix acolo. Trebuie să facă toată treaba bine, foarte multă muncă fizică, foarte solicitant. Și nu mai au timp pentru ei.
De multe ori îmi place să merg un pic mai adânc, să-i întreb exact: “Totuși, cum ai ajuns în situația asta? Cum ai ajuns să ai jobul ăla pe care îl urăști din tot sufletul?” Pentru că se simțea din fiecare discuție cât de urât e jobul ăla pentru omul cu care vorbesc. Se simțea cât de mult ii displace. Totul pornind de la colectivul de oameni, de la task-urile pe care le are de făcut până la salariu de multe ori. Adică pur și simplu nu există nici un lucru care să-l facă pe omul ăla să meargă la job. Și chiar mi-a zis cineva la un moment dat că în fiecare zi când se trezea să meargă la job, ar fi putut foarte ușor să înceapă să plângă. Deci atât de mare era povara.
Și cum ziceam, îmi place să merg mai adânc să văd: “Totuși, tu ești un om deștept. Adică comunic foarte bine cu tine. Îmi dau seama că îți merge mintea, că ai o viziune legată de viața ta. Ți-e foarte clar cum funcționează lumea asta și care sunt lucrurile care te înconjoară. Cum ai ajuns totuși în situația asta așa de nasoală? Ce s-a întâmplat de fapt?” Și aproape de fiecare dată discuția ducea undeva la: “Păi, să vezi, nu am ales atât de inspirat liceul. În școală nu am fost atât de harnic. Nu am avut oameni în jurul meu care să mă încurajeze să lucrez un pic la mine, să mă dezvolt. Și după aia am fost nevoit să câștig bani, a trebuit să mă angajez. Și aici mi-am găsit de muncă.”
Chestia asta m-a făcut foarte mult să mă gândesc la ce înseamnă de fapt potențial. Adică ce înseamnă potențialul irosit. Omul respectiv poate că dacă ar fi depus mai multă muncă să zicem în școală, poate ar fi ajuns să aibă un job mai bun. Sau poate că dacă ar fi luat o decizie diferită, dacă ar fi zis la un moment dat: “Gata, eu nu mai vreau să fac chestia asta. Hai că mă apuc să învăț ceva. Mă apuc să fac ceva care să mă facă să progresez. Să am un job mai bine plătit care practic să îmi dea libertatea să învăț și mai mult. Și după aia să am un job și mai bun. Pe urmă poate să devin freelancer. Să lucrez de acasă și să am toată libertatea din lume. Să duc o viață bună.”
Când potențialul este irosit
Irosirea potențialului e lucrul care mă enervează cel mai mult. Mă deranjează foarte mult la lumea din ziua de azi. Cred că ăsta a fost și motivul pentru care am făcut atâtea lucruri în domeniul educației. Mă și fascinează în același timp.
De multe ori am stat și m-am gândit care e potențialul irosit mai mare. Un om care ajunge să trăiască pe stradă, care maxim ar fi reușit să-și ia un job nasol cu minimul pe economie și de abia să supraviețuiască de pe-o zi pe alta. Sau un om care e deștept, căruia îi merge bine mintea, care ar putea să facă lucruri și care ajunge să se mulțumească cu un job mediu în care e plătit destul de prost. Munca lui nu-i apreciată. Nu-i luat în serios. Și nu poate niciodată să-și permită fie o vacanță mai mișto, fie să-și cumpere niște lucruri pentru el sau pentru familia lui pe care și le dorește de multă vreme.
De multe ori tind să cred că până la urmă sunt unii oameni care pur și simplu nu pot. Sunt 1% din populație sau foarte puțini. Pe de altă parte, e toată masa asta de oameni inteligenți, care chiar ar putea să facă lucruri. Care stau și se irosesc în niște joburi care nu-i fac fericiți. Nu le creează o satisfacție că: „Vai de capul meu, uite ce chestie făină fac și cum mă duc cu plăcere la servici.” Și ajung să trăiască de pe-o zi pe alta, de la un salariu la altul. Ajung să fie foarte supărați, foarte nemulțumiți, foarte neîmpăcați cu ce fac.
Mă întristează lucrurile astea pentru că știu și eu ce înseamnă să faci chestia asta. Pentru mine liceul a fost lucrul ăsta. Adică eram acolo și aveam niște profesori care se legau de mine că de ce nu am învățat pe de rost la materia lor. Și care ne dictau pagini întregi. Și pe lângă asta, simțeam că nu mă duce nicăieri. Simțeam că mă duc acolo și nu înțelegeam de fapt care e scopul, care e finalitatea. Ce-o să se întâmple dacă continui să fac chestia asta? Unde o să ajung de fapt?
Atunci mi-am promis că orice se întâmplă după liceu, eu nu o să mă mulțumesc cu puțin. Eu nu o să fiu ok cu chestia asta. Indiferent de câtă minte am, mai multă sau mai puțină, o să scot maximul din ea. Nu o să ajung să lucrez un job plictisitor. Să am un job care să mă enerveze. O să trag de mine cât pot de mult. La fel cum am tras in cantonamentul de la baschet. O să reușesc să fac niște lucruri mai ok cu viață mea.
Deși nu aș fi crezut, chestia asta mi-a adus niște rezultate foarte bune. Am reușit să călătoresc prin mai multe țări. Practic să am libertate. Să nu mă trezesc cu alarmă, să nu depind de nimeni și să fac cam ce vreau eu, ce mă taie capul. Cred că ar trebui mai mulți oameni să-și propună scopul ăsta. Să înceapă să vrea mai multe de la viață lor. Că până la urmă, avem un număr limitat de ani pe Pământ. În care putem să facem lucruri mai mișto, lucruri mai faine, experiențe de care să ne amintim cu plăcere. Sau putem să continuăm să trăim în același ritm în care am trăit până acum. Să facem tot aceleași lucruri.
Ideea e că lucrul acesta chiar se poate. Pur și simplu trebuie să începi să lucrezi la tine. Să începi să faci lucruri mai mișto, să îți setezi standarde mai înalte. Și după aia să lucrezi pentru standardele alea. Cred că e important să îți setezi standarde înalte și să nu te lași, adică să continui să lupți pentru ele.
La fel ca și cu fugitul. Fugitul e cel mai simplu exemplu. Dacă te antrenezi suficient de mult, ajungi să depășești momentele alea de durere. Momentele în care te doare într-o parte, în care ți se taie respirația. Și o să începi să poți să fugi tot mai mult.
La fel e și cu partea profesională. Poate la început, să zicem că înveți informatică, într-adevăr e greu. E enervant. Nu știi de unde să începi. Toate lucrurile, parcă tot Universul e împotriva ta. Dar pe măsură ce lucrezi la chestia asta, tragi de tine zi de zi, oră de oră. În fiecare oră în care înveți tragi de tine să fii acolo 100% să fii concentrat. O să vezi progresul și o să vezi că la un moment dat chiar o să reușești. O să vezi că viața ți se schimbă radical. Trebuie doar să ai încredere că făcând chestiile astea zi de zi o să reușești să faci treabă în domeniu.
Dacă ești începător și vrei să înveți bazele programării gratuit, fă-ți un cont pe https://wellcode.ro
Dacă ești hotărât să lucrezi serios cu noi, înscrie-te la o ședință de consultanță gratuită => https://cariera.wellcode.ro
Comentarii recente